Ep. 4: Ultima performanta, cantecul de lebada!

Bucuria titlului câștigat de ICO în 1949 a fost de scurtă durată, deoarece anii ‘50 veneau cu o serie de schimbări decisive în tabăra orădeană, majoritatea însă nu de bun augur. Mai multe informații legate de mutările acelor ani le puteți citi în continuarea acestui episod din mini seria CAO 110 ani.

După titlul cucerit cu ICO, antrenorul Nicolae Kovács I se întorcea pe malurile Begăi, în orașul unde cunoscuse tainele fotbalului, dar de data aceasta ca antrenor al Științei Timișoara (viitoarea Politehnica). În locul profesorului Kovács, la cârma echipei revenise fostul său coleg de generație, din perioada glorioasei NAC, Gusztáv Juhász.

Stadionul Municipal în anii ’60

Lotul nu suferise mari schimbări, însă organizarea fotbalului românesc luase, odată cu anul 1950, cursul total al modelului sovietic. Campionatul începe să se dispute în frecvența primăvară-toamnă, în loc de toamnă-primăvara, apoi toate echipele sunt redenumite după noul model agreat, de exemplu, cluburile susținute de armată ajung să poarte abrevierile „CCA”, „CA” sau „ASA”, echipele afiliate miliției devin Dinamo, de altfel formația Dinamo București creându-și pe întreg teritoriul țării, de la Bacău la Brașov și de la Cluj-Napoca la Slatina, un adevărat sistem de sateliți în decursul acestei perioade. Alte formații, precum cele studențești devin „Știința”, cele muncitorești „Minerul”, „Flacăra” sau „Metalul”, în funcție de industria pe care o reprezentau.

Progresul Oradea în acțiune

În aceste condiții, forța echipelor departamentale precum CCA (Steaua) sau Dinamo era din ce în ce mai covârșitoare, în timp ce echipele muncitorești sau reprezentante ale sistemului își jucau bine rolul în acest „puzzle”, fiind greu de învins, în special pe teren propriu, unde creau o atmosferă ostilă, de multe ori dincolo de limitele sportivității. De asemenea Flamura Roșie (UTA) avea un reviriment total sub conducerea ilustrului antrenor Coloman Braun-Bogdan, arătând că Aradul fotbalistic nu își spusese ultimul cuvânt, ba din contră.

Siglă Progresul Oradea

În acest tablou fotbalistic, poate sumbru, poate interesant, deopotrivă anost și incitant, Oradea termină sezonul 1950 pe un dezamăgitor loc 7 (din 12), sezon la începutul căruia pornise din postura de campioană en-titre. În 1951 conducerea formației „de pe Crișul Repede” optează pentru o nouă schimbare de identitate, ICO devenind Progresul Oradea, este de altfel al doilea pas important în uitarea identității CAO. De această dată culorile clubului au fost schimbate și ele din „alb-verde” în „bleu-albastru” asemănător Progresului din București (ce se numea însă Spartac Banca RPR la acea vreme), dar de multe ori combinate cu alb sau roșu, în orice caz o identitate nouă și nu prea bine definită, dar nici prea reprezentativă pentru Oradea acelor vremuri.

În sezonul 1951 însă, Progresul, sub conducerea aceluiași Gusztáv Juhász realizează un sezon peste așteptări, ocupând ultima treaptă a podiumului după CCA și Dinamo București. În aceea echipă a Oradiei apăreau printre alții, veteranii Mircea David, Adolf Vécsey sau János Kovács II (din vechile echipe a CAO/NAC), ceva mai tinerii Vasile Ion, Ladislau Zilahi, Gavril Serfözö, Gheorghe Bodo sau Gheorghe Váczi (din generația ICO ’49), dar și fundașul Iuliu Darok (un produs al Dermatei Cluj și deja internațional român din 1947) sau noul „copil teribil” al Crișanei, Iuliu Kiss, un produs al deja consacratei academii a Metalului Oradea (fosta Stăruința), club ce mai dăduse nume grele fotbalului românesc, precum Iosif Bartha sau Iuliu Barátky.

Gheorghe Váczi

Deși grupul de jucători arăta o calitate demnă de invidiat, arma principală a Progresului fusese aceeași ca în 1949, la câștigarea titlului sub numele de ICO, și anume Gheorghe Váczi. „Tunarul” orădean nu rata nici o ocazie să execute defensivele adverse, având până la finalul ediției nu mai puțin de 23 de goluri marcate în 21 de meciuri (1,10 goluri/ meci), fiind desemnat golgheterul Diviziei A, pentru a doua oară în carieră.

După un sezon 1952 încheiat pe un onorabil loc 6, sub comanda tehnicianului bucureștean Dincă Schileru, Progresul pierde câteva piese grele, precum Vécsey, V. Ion, Melan, Serfözö sau Váczi, după ce la finalul anului 1951 îi mai pierduse pe David și Kovács II (retrași).

Elemér Kocsis (1953)

După două sezoane în care pe la cârma echipei s-au perindat foste glorii ale CAO precum Elemér Kocsis sau Iuliu Barátky (la al doilea mandat și ultimul ca antrenor al CAO), Progresul retrogradează sub comanda aceluiași Dincă Schileru, care deși adus în vara anului 1954 pentru a salva echipa, nu reușește să impună un suflu nou, Progresul nu-și găsește ritmul și retrogradează din postura de lanternă roșie.

Situația fotbalului orădean părea tulbure, însă Progresul se organizează neașteptat de bine, instalându-l antrenor în primăvara lui 1955 pe fostul său jucător (proaspăt retras) Ladislau Zilahi, ajutat de pe banca tehnică de un nume regăsit în echipa NAC-ului din anii ’40, Camil Scherz (Fuszek). În această formulă, Progresul domină autoritar seria a II-a din Divizia B, pe care o câștigă cu 7 puncte avans față de locul secund, Metalul Câmpia Turzii (viitoarea ISCT), reușind totodată incredibila performanță de a ajunge în finala Cupei României, unde, din postura de divizionară secundă remizează 3–3 cu CCA (Steaua), după ce condusese de două ori, cedând însă într-un final 3–6, după prelungiri. Pentru Progresul Oradea au punctat atunci Ludovic Tóth, Alexandru Florea și Ladislau Vlad.

Progresul Oradea (1955)

Progresul Oradea 1955 (finalista Cupei României), rândul de sus (de la stânga la dreapta): Camil Scherz (antrenor secund), Iancu Vărzan, Carol Pop, Ștefan Cuc, Ladislau Köszegi, Gheorghe Váczi (revenit la Oradea pentru a pune umărul la promovare), Iosif Bartha, Alexandru Coman, Iuliu Kiss, Ladislau Krempánszky, Ladislau Zilahi (antrenor principal). Rândul de jos (de la stânga la dreapta): Adalbert Gébner, Ludovic Tóth, Gheorghe Barcu, Andrei Țiriac/ Czirjak, Alexandru Florea, A. Fejer; absent din poză, Ladislau Vlad.

În 1956, clubul nostru, deși realizează un sezon mediocru de Divizia A, reușește să-și treacă în palmares prima Cupă a României, învingând în finală aceeași formație din Câmpia Turzii (numită acum Energia), formație ce pusese probleme în sezonul precedent de „B”. Progresul, pregătită de Camil Scherz și Dincă Schileru a învins 2–0, prin golurile reușite de Ladislau Köszegi și Ladislau Vlad.

Progresul Oradea (1956)

Progresul 1956 (câștigătoarea Cupei României), rândul de sus (de la stânga la dreapta): Váczi, Köszegi, Caricaș/ Karikas, Barcu, Vlad, Blaj (președinte), Scherz, Mészáros, rândul de jos (de la stânga la dreapta): Krommely, Tóth, Bartha, Gébner, Țiriac/ Czirjak și Cuc.

Generația Progresul 1955–1956, a fost ultimul moment de mare glorie al Club Atletic Oradea pe scena fotbalului românesc, dar și internațional, notorietatea clubului aproape dispărând în anii următori. Decăderea formației noastre a început în anul 1958, când după un sezon slab sub comanda lui Dincă Schileru, apoi Camil Scherz, retrogradează din nou din postura de lanternă roșie.

Progresul primește Cupa României (1956)
Siglă Crișul Oradea

Destinele clubului fuseseră însă pecetluite cu ceva timp înainte de această retrogradare, atunci când conducerea comunistă a regiunii Oradea a decis că e nevoie de un club nou, curat, fără un trecut prea întortocheat, cosmopolit sau care ar putea aduce aminte de vremuri de dinaintea celui de Al Doilea Război Mondial. Astfel la 1 aprilie 1958 era înființat clubul polisportiv Crișul Oradea (viitorul FC Bihor), având culorile roș-albastru, Progresul devenind în vara aceluiași an CS Oradea. Pentru o inducere în eroare totală a publicului, siglele celor două cluburi erau acum aproape identice, iar culorile CS Oradea (CAO) deveniseră și ele roș-albastre, o manevră demnă de „clonările” anilor 2000–2010.

Siglă CS Oradea

1958 a fost practic momentul când combinația de culori roș-albastru a apărut pentru prima dată pe echipamentul CAO (CS Oradea) și chiar dacă ulterior acestea s-au identificat cu FC Bihor, ambele formații au început să le poarte începând cu același sezon, 1958–1959. După un sezon dezastruos de Divizia B, în care aproape a retrogradat, urmat apoi de un insuficient loc 3 în 1960, spiritul de învingător al CAO reapare odată cu revenirea de senzație pe banca tehnică, după 16 ani, a antrenorului „de legendă”, Francisc Rónay. Rónay care făcuse între timp carieră și la CCA (Steaua) sau Locomotiva (Rapid), avea să construiască ultima echipă de senzație a CAO, echipă ce avea să se afirme apoi și sub culorile Crișului (FC Bihor).

CS Oradea (19581959)

În 1961, un nou act de rebranding aruncă istoria CAO în derizoriu total, comuniștii anunțau cu surle și trâmbițe că CS Oradea (CAO) revine la denumirea sa veche de „Crișana Oradea”, un fals istoric de neconceput, după cum am văzut și în episoadele precedente ale mini seriei CAO 110 ani, Crișana fiind nimeni alta decât rivala istorică a CAO (fondată în 1929 și dizolvată în 1954). Astfel în 1961 Oradea are două echipe de Divizia B cu nume asemănătoare și culori identice, Crișana Oradea (CAO) și Crișul Oradea (FC Bihor).

CS Oradea (19601961)

Crișana promovează în 1962 sub bagheta lui Rónay, dar nu rezistă mai mult de un sezon, toată susținerea autorităților locale fiind îndreptată deja spre Crișul Oradea. În 1963 Crișana (CAO) retrogradează din Divizia A, iar Crișul (FC Bihor) promovează în Divizia A. Cu rocada sportivă gata făcută, cei aflați la frâiele fotbalului orădean transferă cei mai buni jucători de la Crișana la Crișul, clubul nostru cedând (de voie, de nevoie) locul de Divizia B Flamurii Roșii Oradea (echipă fondată în 1950) apoi desființându-se sub bocancul greu al comunismului.

Crișana Oradea (1962)

Crișana Oradea 1962, rândul de sus (de la stânga la dreapta): Szakács II, Tóth, Bodo, Petriko, Székely, Iacob, rândul de jos (de la stânga la dreapta): Neșu, Szakács I, Harsanyi, Szűcs, Köszegi.

Povestea a fost atât de bine construită pentru acea vreme încât a produs confuzie până în ziua de azi și deși oficial (după cum se voia a crede), FC Bihor sau altă echipă orădeană nu a fost continuatoarea Club Atletic Oradea, o parte din spiritul istoricului nostru club a dăinuit în mai toate echipele orădene. FC Bihor a avut generația Crișul ’60 și antrenori pe filiera CAO, iar din echipa Flamura Roșie Oradea a apărut Olimpia Oradea, club ce a cedat locul ulterior echipei Dinamo MIU, iar mai apoi pe locul acesteia apărând Înfrățirea Oradea. Spiritul CAO a dăinuit chiar și în absența unei echipe și va dăinui mereu pe malurile Crișului Repede, într-o formă sau alta.

CrișanaCrișul 41 (19611962)

PS: Urmează episodul 5, ultimul al mini seriei CAO 110 ani. 😉

💚Forza CAO! Renaștem împreună! 110 ani❤️

@FOTO CAO 1910, arhivele dlui. Magyari Imre, ebihoreanul.ro, Muzeul FC Bihor, Cătălin Doble, colectii.bihorpenet.ro

CAMIOANE AUSEU SUSTINE CLUB ATLETIC ORADEA!

REINERT, REMONI & SPASSO SUSTIN CAO!

1 Comment

  • Mihai P. Posted May 26, 2020 12:13 pm

    Cand am pus mana pe Fotbal de la A la Z, stiam cum au stat lucrurile. Si oricum in programele FC Bihor, din perioada Vizer, mai exact 2001-2003, la un meci de cupa cu Otelul din saisprezecimi, scria clar ca a fost alta echipa, diferita de FC Bihor si anume CA Oradea. Chiar si la meciu cu Rapid din 2003, mai exact din August, s-a specificat in jurnalul de dimineata, daca nu ma insel, caci a fost CAO echipa campioana in ’49 si nu FC Bihor. Practic dupa perioada comunista s-a readus in discutie povestile echipelor din anii romantici ai fotblalului romanesc.

    Din nou felicitari pt initiativa, si succes in continuare, caci nu este usor, pe acest drum. Si din pacate simt ca fotbalul romanesc tinde continuu spre un regres, indiferent cat de mult il sustinem ! Cel putin eu mi-am pierdut speranta.. Perioada asta este cea mai frumoasa din istoria unui club, cand renaste!

Adauga comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

I accept the Privacy Policy