Ep. 2: NAC – echipa legendelor

Astăzi continuăm mini seria noastră aniversară, 110 ani de CAO, cu o perioadă de neuitat a istoriei clubului „alb-verde”, prima jumătate a anilor ’40. De cele mai multe ori această perioadă a fost prea puțin elogiată în presa din România, iar numele unor legende orădene precum Rónay sau Bodola au fost deseori puse într-o lumină negativă.

Acest fenomen de minimalizare și chiar (uneori) denigrare a performanțelor obținute de CAO în anii respectivi a început după 1947, odată cu regimul comunist bolșevic proaspăt instalat, regim ce nu prea tolera o echipă ce făcuse performanță în total alte vremuri, o echipă ce nu se înființase pe filieră moscovită, bolșevică. Clubul Atletic din Oradea se consacrase ca o echipă multi-etnică, care respectase competiția și fotbalul indiferent de unde o duseseră ițele încurcate ale istoriei, de la Imperiul Austro-Ungar la Regatul României, de la Ungaria horthystă la România comunistă.

Revenind la fotbal, primul nostru episod se încheiase cu o echipă a CAO ce tocmai retrogradase (aproape șocant) în Divizia B. Clubul era înglodat în datorii, desființarea se simțea în aer, arbitrajele din Divizia B deveniseră tot mai potrivnice (memorabilă rămânând partida de la Lupeni, în care Minerul primise 7 penalty-uri, niciunul însă transformat, iar 6 dintre ele parate de Mircea David!).

De prin anul 1938 „greii” lotului începuseră să plece pe capete, dacă Iuliu Bodola și Mircea David optaseră pentru Venus București, Nicolae Kovács I și Elemér Kocsis se transferaseră la Ploiești, în timp ce Vasile Chiroiu alesese „Ripi”, iar Iosif Bartha își agățase ghetele în cui. Președintele Pelle, respectiv șeful secției de fotbal, Popper, făceau eforturi disperate, în timp ce alături de ei rămăseseră doar o mână de fotbaliști, majoritatea tineri, conduși pe teren de doi jucători la apus de carieră Rónay (38 de ani) și Czinczér (33 de ani), dar și de mai tânărul Juhász (27 de ani).

Pe 30 August 1940 se semna Dictatul de la Viena, prin această înțelegere Ardealul de Nord trecea sub administrația Ungariei lui Horthy, motiv pentru care într-un timp foarte scurt, Oradea și CAO se vedeau „transferate” din România în Ungaria, din Divizia B în Nemzeti Bajnokság II (NB II). Club Atletic Oradea a decis atunci să facă ce știa mai bine, să lase deoparte politicul, frica, presiunea unei vieți în schimbare și să se dedice 100% fotbalului, să respecte competiția, indiferent de cum aveau să evolueze lucrurile și care avea să fie aceasta.

În 1940, Federația Maghiară de Fotbal crea o serie a NB II, numită Kolozsvári csoport (grupa Cluj) din care mai făceau parte Kolozsvári AC/ Ferar Cluj (club ce avea să fuzioneze ulterior cu CFR Cluj), Baia Mare, Satu Mare, Stăruința Oradea, precum și alte echipe.

CAO are norocul în această perioadă dificilă de o conducere profesionistă și inspirată. Imediat după trecerea în Ungaria, clubul își schimbă numele înapoi în Nagyváradi Atletikai Club (NAC), conform rigorilor impuse de statul maghiar, Rudolf Jeney, important negustor de lemne, preia frâiele grupării, numindu-l președinte pe fostul delegat din anii ’30, Károly Krüger. Noua infuzie de capital se observă imediat și pe piața transferurilor, NAC se reconstruia de la zero.

Apar pe rând la Oradea: I. Bodola, R. Demetrovics și G. Juhász (Venus), lor li se adăugau și alți jucători tineri precum L. Domján (22 de ani), K. Fuszek (Scherz) (20 de ani), J. Kovács II (22 de ani), dar și alții mai experimentați precum A. Molnár (29 de ani) sau L. Hálati (26 de ani). Antrenor era numit cel mai important jucător din istoria CAO/ NAC de până atunci, Francisc Rónay.

Echipa câștigă detașat seria clujeană cu 10 victorii din 10 posibile, 58 de goluri marcate și doar 6 primite, promovând, alături de Kolozsvári AC (KAC), pe prima scenă a fotbalului maghiar, Nemzeti Bajnokság I (NB I). În sezonul următor avea să se construiască legendara echipă a lui NAC, despre care atât maghiarii, cât și românii vorbesc cu interes până în ziua de azi, o echipă capabilă să stârnească respect și invidie deopotrivă, un izvor nesecat de povești și controverse, chiar și 75 de ani mai târziu.

În vara anului 1941 se alătură lotului nume grele, precum portarul N. Solymosi (BSZKRT), I. Petschovschi (Chinezul), N. Kovács I (Tricolor), F. Spielmann (UD Reșița) sau M. Tóth III (Újpest), iar echipa lasă o impresie frumoasă, practicând un fotbal tehnic și încheind pe un onorabil loc 5. În spatele team-ului „de pe Crișul Repede” au rămas Gamma Budapesta, Ferencváros sau Kispest (Honvéd), în timp ce campioană se încoronase Csepel, urmată de Újpest, Szolnok și Szeged.

În anii următori (1942, 1943), stabilitatea clubului crește, „surpriza plăcută NAC” începe să devină o amenințare pentru echipele bune ale campionatului, tot mai mulți jucători maghiari ai echipelor din Budapesta alegând micuța formație „alb-verde”, de pe malurile Crișului Repede. Printre aceștia, portarul A. Vécsey (Kispest), fundașii A. Ónody (Elektromos) și F. Mészáros (Újpest), dar și vârful I. Stibinger, român, ce evoluase însă la Elektromos. Basarabeanul N. Simatoc (mai târziu jucător la Inter Milano și FC Barcelona) lasă Carmenul din București pentru o aventură în Ungaria, cu NAC, iar viitorul superstar maghiar,  G. Lóránt (pe atunci un jucător tânăr și talentat), o părăsește și el pe Haladás, semnând cu formația orădeană.

În sezonul 1942–43, NAC amenință campioana Csepel, clasându-se pe doi, la doar trei puncte distanță și lăsând în urmă formații precum Ferencváros sau Gamma, la nu mai puțin de 6 puncte. Avea să fie semnalul unui viitor sezon istoric, a unui sezon ce va ului o țară întreagă și va rămâne pe veci în istoria fotbalului maghiar și orădean. La finalul acelei ediții, Oradea, respectiv NAC, câștiga titlul de campioană, dar și respectul neobosit al unei întregi țări, o țară ce nu o văzuse, neapărat de la început, cu ochi buni.

Pentru a înțelege mai bine valoarea acestui titlu câștigat de CAO/ NAC la finele ediției 1943–44, revenim pentru un moment la contextul istoric. Campionatul maghiar se desfășura în plin război mondial (Al Doilea Război Mondial), iar spre deosebire de cel din România figurează drept competiție oficială, unele meciuri disputându-se și cu 15–20.000 de spectatori. NB I se disputa fără încetare din 1901, 42 de ani la momentul respectiv, iar valorile cumulate în acel sezon erau fantastice, divizia națională maghiară era fără probleme în top 5 campionate ale Europei.

Deși cel mai titrat club al vremii, MTK Budapesta (pentru care jucase și Baratky, apoi ulterior Bodola), cu 15 titluri de campioană, fusese exclus abuziv din campionat în 1939, datorită rădăcinilor sale evreiești, în competiție rămăseseră destule nume grele. Ferencváros, principala rivală, ajunsese între timp (în 1943) cel mai titrat club maghiar, cu 16 titluri, avea în componență jucători care astăzi sunt trecuți drept legende, precum: portarul Csikós (cu 218 meciuri jucate în carieră doar pentru „Fradi”), Rudas (239 de meciuri – 23 de goluri), dr. Sárosi (383 – 351) sau Sárosi III (234 – 64).

Nici alte echipe nu erau de pus deoparte, campioana en-titre, Csepel, se baza pe jucători ca Dudás sau Kállói (veniți pe filiera MTK), Keszthelyi II, Marosvári, Olajkár sau Szalay, toți cu sute de meciuri în campionatul divizionar. La Újpest erau Balogh I, Balogh II, Bíró, Zsengellér (golgheterul sezonului și de 5 ori golgheter al primei ligi maghiare) sau inegalabilul Ferenc Szusza (jucător care astăzi dă numele stadionului „violeților” și este golgheterul all-time al campionatului), fotbaliști ce scoteau peri albi defensivelor adverse.

Dacă voiai să iei puncte de la Kispest (Honvéd), trebuia să treci de tânărul „tunar” Ferenc Puskás, periculosul vârf Béla Egresi sau puternicul mijlocaș József Bozsik (cel care astăzi se confundă cu istoria „roș-negrilor”). Nu era deloc ușor nici cu Clujul (care avea să termine pe 3), în echipa lor apărând la acea vreme trio-ul arădean Bonyhádi, Marky, Reinhardt (viitoarele staruri ale UT-ei de după 1945), Váczi (viitor campion cu ICO), dar și experimentatul Szaniszló, care venise pe filiera vechiului MTK, multiplă campioană în perioada interbelică.

Povestea poate continua aproape la nesfârșit, în atacul penultimei clasate, Elektromos se afla viitorul star al MTK-ului și al Ungariei din 1954, Nándor Hidegkuti, iar de Gamma FC (locul 4) a lui Mike, Patkoló, Szabó II, Horváth, G. Tóth sau L. Tóth nu se trecea fără să transpiri serios.

În aceste condiții, NAC obține o linie de clasament de invidiat, în 30 de meciuri reușind 24 de victorii, 1 egal și suferind doar 5 înfrângeri, al doilea cel mai bun atac (după Újpest) cu 78 de goluri, dar cea mai bună defensivă, cu doar 36 de goluri primite. NAC a stat pe primul loc timp de 28 de etape, a terminat la 13 puncte peste Ferencváros și KAC (Ferar Cluj). Cu Ferencváros a pierdut 0–1 în tur, administrându-i apoi un sec 5–1 la Oradea, în retur. În ultima etapă, NAC a obținut cea mai detașată victorie a sezonului, 9–2 în fața lanternei roșii BSZKRT, sărbătorind apoi primul titlu de campioană.

*În continuare, vă vom prezenta lotul campionilor, numele jucătorilor români au fost „maghiarizate” conform legilor statului maghiar, iar unii fotbaliști de origini evreiești au suferit aceleași „cosmetizări” ale numelor, totodată scăpând astfel de ororile acelor vremuri. Ei vor fi prezentați în continuare cu ambele forme ale numelor lor pentru a nu exista confuzii.

NAC 1943–44 (locul 1):  (jucătorii sunt așezați în poză conform echipei din teren) la bază e portarul Adolf Weber/ Adolf Vécsey (30 de meciuri – 0 goluri), el este încadrat de puternicii fundași Ferenc Mészáros (30 – 0) și Andor Ónody (29 – 0), la stânga, respectiv la dreapta. La mijloc e celebra „halfie timișoreană”, cu Iosif Petschovschi/ József Perényi (22 – 2), Gusztáv Juhász (26 – 0) și Rudolf Demetrovics/ Rezső Deményi (29 – 0) (de la stânga la dreapta). Rândul de sus e reprezentat de cvintetul ofensiv: Gyula Lipovics/ Gyula Lóránt (25 – 11), Iosif Stibinger/ János Barna (20 – 3), Francisc Spielmann/ Ferenc Sárvári (30 – 23, al doilea golgheter al sezonului),  Iuliu Bodola/ Gyula Bodola (30 – 16) și Mátyás Tóth III (30 – 14) (de la stânga la dreapta). Lângă aceștia, în partea dreaptă, se află reputatul antrenor Francisc Rónay (locul 9 în clasamentul all-time al antrenorilor din NB I).

Din lot au mai făcut parte portarul S. Tóth (0 – 0), János Kovács II (12 – 6), Nicolae Simatoc/ Miklós Szegedi (12 – 2), Gheorghe Moniac/ György Csapó (2 – 0), dar și tânărul Anton Fernbach/ Antal Ferenczi (3 – 0).

NAC a fost prima echipă din afara Budapestei care a luat titlul în Ungaria, presa vremii numind-o „echipă rurală” și totodată nefiind prea încântată inițial de noua campioană, dar în timp, victoria orădeană s-a dovedit a fi o reușită enormă, NAC a câștigat respectul total, iar peste ani s-a demonstrat că în acest prim 11, au evoluat doi dintre cei mai buni 4 jucători români all-time, Bodola și Petschovschi, plus multe alte nume de legendă ale fotbalului românesc, respectiv maghiar.

PS: Vom reveni cu episodul 3, mai jos puteți găsi o arhivă video, dar și mai multe poze cu CAO/ NAC din prima parte a anilor ’40, campioană a Ungariei. 😉

💚Forza CAO! Renaștem împreună! 110 ani❤️

VIDEO (click): Kolozsvári AC (KAC) – Nagyváradi AC (NAC) 2–5 (1 martie 1942)

VIDEO (click): Cupa Crăciunului 1942 (NAC, Kispest, Szolnok & Ferencváros)

VIDEO (click): Ferencváros – Nagyváradi AC (NAC) 1–0 (8 decembrie 1943)

VIDEO (click): Kolozsvári AC (KAC) – Nagyváradi AC (NAC) 2–1 (30 aprilie 1944)

@FOTO CAO 1910, arhivele dlui. Magyari Imre, arhivele Ferencvárosi TC, arhivele Nemzeti Sport, arhivele Képes Sport, huszadikszazad.hu, magyarfutball.hu. @Video filmhiradokonline.hu

IRNORD SUSTINE CLUB ATLETIC ORADEA!

ERGOCON, FORELIT & GAP METAL SUSTIN CAO!