Ep. 1: Inceputurile, pionierii fotbalului

Dragi microbiști, suporteri sau simpli simpatizanți ai fotbalului orădean, dată fiind situația actuală, în care activitatea fotbalistică este sistată, dar și în contextul zilei de 25 mai 2020, zi în care Club Atletic Oradea va sărbători 110 de la înființare, echipa noastră vă propune o mini serie eveniment, în care vom aborda subiectul CAO, privit din toate unghiurile, pus sub lupa istoriei și a timpului.

Club Atletic Oradea (CAO) sau Nagyváradi Atletikai Club (NAC), cum era cunoscut la momentul fondării (Oradea fiind atunci parte a Imperiului Austro–Ungar), a luat ființă la data de 25 mai 1910, istoricul moment consemnându-se în cafeneaua Emke (instalată la parterul actualului Hotel Astoria). Membrii fondatori și implicit membrii primului consiliu director al CAO/ NAC au fost: dr. Emil Jónás (președinte), Béla Mikló (președinte executiv), Andor Szabó (secretar), respectiv dr. Kálmán Kovács (casier).

Deși fotbal se juca în Oradea încă din 1902, odată cu celebra partidă amicală disputată pe 1 iunie în Grădina Rhédey (actualul stadion Tineretului) și arbitrată de Géza Jelenik, până la fondarea NAC, timp de 8 ani, nici o entitate nu a avut o organizare cu adevărat profesionistă. Deși existau societăți sportive precum NSE (Nagyváradi Sport Egyesület)/ ASO (Asociația Sportivă Oradea), fondată în 1906, ori NTK (Nagyváradi Torna Club)/ CGO (Clubul de Gimnastică Oradea), acestea se rezumau în a participa la întreceri amicale, majoritatea fiind mai degrabă spectacole de divertisment pentru publicul orădean, decât competiții sportive în adevăratul sens al cuvântului.

Privind retrospectiv, fondarea NAC a coincis practic cu momentul nașterii fotbalului orădean organizat, de club. Pe lângă faptul că „alb-verzii” deveneau prima entitate sportivă cu activitate axată doar pe fotbal (ulterior dezvoltând în perioada interbelică și alte ramuri sportive), respectiv primul club organizat profesionist, în anii imediat următori, s-a consemnat o adevărată „avalanșă” de noi echipe la nivelul orașului (peste 10). Dintre ele, cel mai cunoscut publicului larg fiind Stăruința Oradea (fondat în 1912) și viitoarea rivală locală a CAO/ NAC.

Revenind la activitatea clubului „alb-verde”, acesta a aderat, imediat după fondare, la Federația Maghiară de Fotbal (MLSz), iar pe 31 iulie 1910 juca primul său meci, împotriva celor de la Kolozsvári VSC/ CFR Cluj. În ianuarie 1912, după aproape doi ani în care meciurile se jucaseră pe diverse terenuri, în funcție de condițiile momentului, NAC a reușit să ajungă la un consens cu factorii de decizie locali, stabilindu-și ca teren propriu Grădina Rhédey (Stadionul Tineretului). În februarie 1912, trupa orădeană avea să dispute și primul meci internațional, un amical cu englezii de la Bishop Auckland, terminat cu un neverosimil 8–0 pentru „atletici” (în același an, marea echipa a lui Ferencváros, deja de 7 ori campioană la momentul respectiv, ceda 0–1 în fața acelorași englezi).

În această perioadă campionatele naționale erau împărțite pe regiuni, iar câștigătoarele seriilor regionale jucau un turneu final, disputat în sistem eliminatoriu, de obicei găzduit la Budapesta. La capătul ediției 1913–1914, NAC își câștiga seria cu 25 de victorii din 31 posibile, calificându-se la turneul final, turneu ce din păcate nu avea să se mai organizeze vreodată datorită izbucnirii Primului Război Mondial.

După Marea Unire de la 1918, NAC se mută în campionatul României, unde avea să utilizeze varianta românească a numelui, și anume Club Atletic Oradea (CAO), dar se înscrie în competițiile naționale pentru prima dată abia în 1921. După două sezoane în care nu a reușit să treacă de faza regională, fiind eliminată de Stăruința Oradea, respectiv Înțelegerea Oradea, CAO se califică pentru turneul final din 1923–1924. Deși reușea să elimine spectaculos „U” Cluj și Jahn Cernăuți, drumul trupei „de pe Crișul Repede” se încheia chiar în finala campionatului, fiind învinsă de marea Chinezul Timișoara, echipă ce avea să câștige 6 titluri naționale de-a lungul anilor ‘20.

CAO ’20 avusese în componență o serie de jucători cel puțin interesanți, deși poate mai puțin cunoscuți publicului actual, pe lângă vedeta Francisc Rónay, în echipă își făceau loc Nicolae Hönigsberg, Zoltán Drescher, frații Ștefan și Albert Ströck sau Ladislau Csillag, toți internaționali, iar unii cu prezențe în echipa României participantă la Olimpiada de Vară de la Paris (1924). Din lot mai făcea parte și Elemér Berkessy (un jucător tânăr la vremea respectivă) care avea să joace ulterior în naționala Ungariei, respectiv la Ferencváros, Barcelona sau Le Havre, avea să fie antrenorul Realului Zaragoza, a lui Espanyol și primul antrenor străin din istoria campionatului englez (1954), spaniolii, din respect, i se adresau cu apelativul „Don Emilio”.

După această finală, pentru „alb-verzi” a urmat o perioadă destul de lungă de secetă, fără rezultate notabile, ca mai apoi odată cu sezonul 1932–1933 să apară într-o variantă extinsă a Diviziei A, cu două serii. La jumătatea acestui sezon, care poate fi notat drept primul sezon al Diviziei A organizat sub formă de campionat, și nu sub formă de sistem eliminatoriu, conducerea CAO decide efectuarea unui turneu de pregătire în Luxemburg, Franța și Nordul Africii. Turneul a constat în 25 de meciuri amicale și a fost încheiat cu incredibila linie de clasament 21–4–0.

Turneul a rămas în istorie drept unul legendar, printre adversarele întâlnite fiind nume grele precum Olympique Marseille (3–3), Ajaccio (10–0) sau Tours (13–0), alte echipe ce aveau să devină de top precum Lens, Brest, Lorient sau Red Star Paris cădeau una după alta în fața team-ului orădean. Turneul a adus și două victorii împotriva unor echipe naționale, 5–1 cu Luxemburg și 3–2 cu Maroc. Cu prilejul partidelor disputate în Africa, CAO își confirma așadar statutul de pionier al fotbalului, nu doar orădean sau românesc, ci iată și african. Pe lângă egalul de la Marseille, memorabilă rămâne victoria obținută cu scorul de 5–2 în fața celor de la Olympique Lillois, precursoarea actualei echipe de Ligue 1, Lille OSC și viitoare campioană a Hexagonului la finalul ediției 1932–1933.

Revenită în România, CAO reușește un sezon excepțional și termină pe locul 2, încadrată de două echipe greu de provocat în acea vreme, Ripensia Timișoara și Venus București.

CAO 1932–1933 (locul 2): (Rândul de sus, de la stânga la dreapta) A. Glanzmann, I. Bartha, V. Chiroiu, I. Bodola, J. Moravetz, C. Braun-Bogdan, E. Kocsis, N. Kovács I, J. Remmer (antrenor–jucător) (Rândul de jos, de la stânga la dreapta) F. Rónay, Ș. Czinczér (portar), Takács, Kraus, N. Roșculeț.

Dintre cei 14 jucători, nu mai puțin de 8 erau internaționali români la acea vreme, cu precizarea că Chiroiu, Roșculeț și Braun-Bogdan fuseseră împrumutați doar pentru turneul euro-african, primii doi de la CFR București (actuala Rapid), iar Braun-Bogdan de la AMEFA. Veteranul echipei era  Rónay, jucător care evolua pentru CAO încă din 1920, iar pentru națională din 1922. Din vara următoare, lotul avea să fie primenit cu tânărul, talentatul și necunoscutul pe atunci, Mircea David, ca variantă de rezervă pentru veteranul Ștefan Czinczér.

Conducerea clubului a fost asigurată în acest sezon de I. Kovács (președinte executiv), Al. Klein (secretar general), I. Grünstein (șeful secției fotbal) și K. Krüger (delegat); Kovács și Grünstein fiind înlocuiți pe parcurs cu dr. Ioan Pelle și Ernő Popper.

Anii ’30 au fost de altfel marcați de multe meciuri amicale internaționale pentru CAO, dintre cele mai relevante, victoriile: 3–2 cu FC Viena, 1–0 cu Hakoah Viena, 3–1 cu Slavia Praga sau egalul 3–3 cu Rapid Viena. De asemenea, in iarna lui 1932, cu un an înaintea turneului major disputat în Franta și Nordul Africii, o selecționată a fotbalului orădean, formată din jucători de la CAO și Crișana, mai realizase un mini turneu în Franța și Elveția, întâlnind atunci, printre alte echipe, Bordeaux (4–4), Strasbourg (1–1) sau Lorient (5–1). Linia de clasament finală avea să fie 4–3–2, singurele înfrângeri fiind administrate de FC Rouen (0–2) și Le Havre (2–4).

Trupa orădeană avea să ocupe un meritat loc 3 la finalul ediției 1933–1934, după rivala Ripensia Timișoara, respectiv Unirea Tricolor, perioada următoare fiind marcată de rivalitatea, pe cât de frumoasă, pe atât de aprinsă, pe care CAO o dezvoltă cu un alt club orădean de succes, Crișana Oradea (fondat în 1929). „Alb-verzii” se clasau pe locul 2 în 1935, retrogradând însă în 1938, braț la braț cu marea rivală Crișana, în momentul în care FRF decidea trecerea la o Divizie A cu o singură serie și implicit reducerea numărului de echipe. După retrogradare, echipa a întâmpinat probleme financiare serioase, fiind salvată de la desființare și prin măiestria conducerii formate din dr. Ioan Pelle și Ernő Popper.

Între 1920 și 1940, pentru CAO au evoluat o serie de fotbaliști de mare valoare, 18 dintre ei fiind selectați la loturile naționale. Club Atletic Oradea devenise un club polisportiv, cosmopolit, iar jucători de toate etniile și naționalitățile își aveau locul în cadrul echipei. Micuța urbe de pe malurile Crișului Repede respira parfumul unei epoci aparte, vibrând totodată în jurul echipei sale de basm.

PS: Sperăm ca munca noastră să vă bucure și să vă transpună în acele vremuri. Vom reveni cu episodul 2. 😉

💚Forza CAO! Renaștem împreună! 110 ani❤️

@FOTO CAO 1910, arhivele dlui. Magyari Imre, Oradea în imagini, ebihoreanul.ro, arhivele Ferencvárosi TC, arhivele Nemzeti Sport, arhivele fotbalului timișorean, magyarfutball.hu, Ziarul Marca

PRIMARIA SUSTINE CLUB ATLETIC ORADEA!

ABUS, BRINGO & SCANVIO SUSTIN CAO!