Despre noi (RO)

Istoria Club Atletic Oradea

Înființat în 1910, când Transilvania era încă parte a Austro-Ungariei, Nagyvaradi Atletikai Club – în română Clubul Atletic Oradea – va deveni rapid simbolul fotbalului din orașul bihorean. Inițialele sale, NAC, apoi CAO, vor impune respect. Culorile clubului erau alb-verde.

Adunarea de constituire a avut loc la 25 mai 1910, în cafeneaua orădeană Emke, consiliul director fiind format din dr. Emil Jonas, președinte, Bela Miklo, președinte executiv, Andor Szabo, secretar, și dr. Kalman Kovacs, casier.

În 1914, NAC câștigă campionatul Ungariei de Est (serie în al treilea eșalon, neoficial, în cadrul piramidei competiționale a fotbalului maghiar de atunci). Rivala de pe plan local, în acei ani antebelici, era NSE, înființată în 1906.

După Marea Unire, atleticii orădeni joacă o finală a campionatului național (1924, 1-4 cu timișorenii de la Chinezul). Culmea este că în trei ediții consecutive (1930, 1931, 1932), CAO a ieșit din cursa pentru calificarea în turneul final al campionatului național la “masa verde”. În anii ’20, la echipă jucau internaționalii români Ronay, Hönigsberg, Drescher, Ströck I, Csillag (viitor antrenor al echipei), precum și Berkessy III, viitor internațional maghiar.

În 1932, CAO efectuează un turneu de răsunet în Franța și Elveția. Pentru comportamentul pro-maghiar din acest turneu (a evoluat sub titulatura de NAC, membrii clubului au purtat insigna clubului inscripționată în maghiară, discuțiile între jucători și conducători s-au purtat în maghiară), clubul a fost suspendat o lună și amendat cu 5.000 de lei de către federație.

În acea perioadă, clubul era organizat, ca toate celelalte structuri sportive din țară, pe baza legii 21/1924, iar conducerea grupării era formată din dr. Bernad Grünstein, președinte de onoare, Istvan Kovacs (coincidență de nume, în variantă maghiară, cu cel care va deveni marele antrenor român de la Ajax, Ștefan Kovacs), președinte executiv, Sandor Klein, secretar general, Gyula Grünstein, președintele secției de fotbal, și Karoly Krüger, organizator de competiții, apoi din dr. Ioan Pelle, președinte, și Ernö Popper, președintele secției de fotbal.

Pe vremea Ripensiei, cu care a fost mare rivală, CAO avea un fantastic cvintet ofensiv (Glanzmann – Kovacs I – Ronay – Bodola – E. Kocsis), care a făcut furori în anii ’30. (Doi dintre ei, primii doi, au jucat și la ”Ripi”). Din lot vor mai face parte nume importante, precum portarul Czinczer, fundașul Chiroiu II, mijlocașul Juhasz, atacanții Kovacs II, Orza, Spielmann!

Kovacs I era timișorean, jucase la Chinezul, Banatul și Ripensia, și va fi primul român participant la trei turnee finale de Campionat Mondial, jucând pentru România la primele trei ediții, în 1930, 1934 și 1938!! Timișoreni erau și Chiroiu II (ex-Politehnica, Banatul, ulterior la Ripensia și CAMT), Juhasz și Kovacs II.

CAO 1934
M. David – I. Bartha, Chiroiu II – Weichelt, Juhasz, Feuerstein – Glanzmann, Kovacs I, Ronay, Bodola, E. Kocsis. Antrenor: Ladislau Csillag

Insuficient pentru ca echipa să se încununeze campioană a României. O singură dată a fost aproape, în 1935, când s-a clasat pe 2, la trei puncte de Ripensia.

Acesta a fost marele ghinion al lui CAO, de a evolua în timpurile în care legea o făceau Chinezul, mai apoi Ripensia, Venus și Rapid. De altfel, alături de ultimele trei a format ”careul de ași” al fotbalului românesc în anii ’30. Nici în Cupa României nu reușește nimic.

Iar vara lui 1938 aduce o incredibilă retrogradare în Divizia B, la baraj, chiar dacă în poartă era cel care va deveni “Il Dio”, Mircea David, consacrat ulterior la Venus! În acel sezon, redevenit președinte al clubului, dr. Justin Filip pornise o campanie de românizare a echipei, aducându-i pe Orza, Borgea, Verzaru și Pop. După câteva luni însă, Filip a fost înlocuit cu Ioan Pelle. Pelle reușește să strângă din chete publice 47.000 de lei, pentru salariile restante ale jucătorilor. Falimentul dând târcoale, jucătorii au renunțat la o parte din banii pe care-i mai aveau de primit.

Se juca ofensiv, combinativ, cu multe pase, dar viteza de joc și eficacitatea erau reduse. CAO punea un deosebit accent pe “artificii” și tehnică, specifică Europei Centrale.

Oradea a avut privilegiul ca cei mai importanți jucători din România interbelică, Bodola și Baratky, să evolueze ani buni la cluburi ale sale. Primul la CAO, al doilea la Crișana.

Anii de razboi. Halfia timisoreana

Dictatul de la Viena, din 1940, prinde echipa tot în B. Cum Oradea a devenit atunci oraș maghiar, numele grupării redevine NAC. În sezonul 1940/41 se constituie o serie separată a eșalonului secund al fotbalului maghiar, cu echipe din teritoriul transilvănean răpit României. Serie pe care NAC o câștigă, promovând astfel în prima divizie a Ungariei, alcătuită din 16 formații!

În 1942 termină pe un meritoriu loc 5. În 1943 avansează pe 2, la trei puncte de campioana Csepel! Era prevestirea imensului succes ce-avea să vină.

În ediția 1943/44 (și nu 1942/43, cum s-a acreditat ideea în mediile românești, totul pornind de la eroarea – repetată și în ultima ediție a volumului – cărții “Fotbal de la A la Z”), NAC obține bilanțul 30 24 1 5 78-36 49, devenind campioană a Ungariei, cu nu mai puțin de 13 puncte avans (!!) față de locurile 2 (Ferencvaros) și 3 (KAC), ultima fiind o altă echipă din Ardealul de Nord, Clubul Atletic Cluj! (Se acordau, bineînțeles, două puncte la victorie). Dintre rezultatele acelui sezon nu putem omite un 5-1 cu Ferencvaros. A fost prima campioană a Ungariei din afara Budapestei, campionatul disputându-se din 1901!

NAC 1944
Vecsei – F. Meszaros, Onodi I – Demetrovits, Juhasz, Petschovschi – Kovacs II, Stibinger, Spielmann, Bodola, Toth III. Antrenor: Francisc Ronay

Din lotul ediției au mai făcut parte portarul S. Toth, mijlocașii Simatoc și Lorant, atacanții Moniac și Fernbach-Ferenczi. Golgeterul formației a fost atacantul central Spielmann, cu 23 de goluri, urmat de Bodola (15) și Toth III (14). Spielmann a fost desemnat cel mai bun jucător al campionatului, la fel ca și Bodola în sezonul anterior. Antrenor, încă din 1940, era fostul internațional român Ronay, arădean, component al celebrei linii de atac din deceniul anterior.

Dintre cei 16 jucători, șase (Vecsei, Meszaros, Onodi I, Stibinger, Toth III, Lorant) erau din Ungaria! Doar Simatoc (și el rezervă) era de naționalitate română. În lot erau și jucători evrei, scăpați astfel, grație calităților lor fotbalistice, de teroarea regimului horthyst. De fapt, NAC 1944 era o combinație de jucători orădeni (Spielmann, Fernbach-Ferenczi și, prin adopție, Bodola), timișoreni și din Ungaria.

Toată ”halfia” (cum se numea pe atunci linia de mijloc) era din Timișoara! Toți trei, Demetrovits, Juhasz și Petschovschi, se afirmaseră la Chinezul! În plus, Juhasz jucase și la RGMT, iar Petschovschi, și la CAMT. De asemenea, rezerva Simatoc și extrema Kovacs II se lansaseră tot în Timișoara, dar la Ripensia, respectiv RGMT. Niciunul dintre cei cinci nu vor mai juca vreodată în Timișoara.

Superstarurile erau Petschovschi, considerat astăzi al treilea jucător din istoria fotbalului românesc, după Hagi și Dobrin, și Bodola, cel mai mare jucător al fotbalului românesc interbelic (unii, precum Vasile Deheleanu și Angelo Niculescu, l-au considerat/îl consideră chiar cel mai mare all time).

Bazele acestei super-echipe fuseseră puse în 1940, imediat după Dictat, când au fost transferați, de la cluburi rămase în România, Spielmann (UDR), Bodola, Juhasz și Demetrovits (Venus). Vor urma Petschovschi (Chinezul), în 1941, și Simatoc (Carmen), în 1942. În plus, în 1941 venise Toth III (Ujpest), în 1942, Stibinger (Elektromos Budapesta), iar în 1943, Lorant, Fernbach-Ferenczi (KAC) și F. Meszaros (Ujpest). Demetrovits, Juhasz și Bodola făcuseră parte din marea echipă a Venusului, iar Toth III, dintr-o altă trupă de legendă, Ujpest.

Dintre ceilalți jucători prezenți la NAC în perioada 1941-1943, îi amintim pe Halaty, Scherz, Kovacs I și Incze II, ultimii doi venind în ’40, de la FC Ploești (denumirea de atunci a Ploieștiului), respectiv Mureșul Tg. Mureș, și plecând în ‘43, la Gamma Budapesta, respectiv KAC.

Sezonul următor, 1944/45, a fost întrerupt, din cauza situației frontului, în toamnă, după doar patru etape, în care NAC reușise două victorii și o remiză.

Iar toate aceste ediții ale anilor de război ale campionatului Ungariei (excepție, 1944/45) au contat, spre deosebire de România, ca ediții oficiale. Astfel, pentru totdeauna, lista campioanelor Ungariei va conține în dreptul anului 1944 numele de NAC, adică, în traducere, Clubul Atletic Oradea… Și, pe atunci, campionatul Ungariei era, chiar și în anii de război, extrem de puternic.

În această perioadă, președintele clubului era Rudolf Jeney, iar în conducere îl regăsim pe Karoly Krüger, organizatorul de competiții din anii ’30.

Echipamentul echipei se compunea din tricouri în dungi verticale alb-verzi, șorturi albe și jambiere verzi. Se practica stilul așa-zis scoțian, în sistemul clasic, 1-2-3-5 (fără stoper, care apăruse de mai bine de un deceniu în Anglia).

Internationalii romano-maghiari

În naționala României jucaseră, înainte de Dictat, Kovacs I, Bodola, Juhasz și Demetrovits, după război vor urma Petschovschi, Incze II, F. Meszaros, Toth III, Stibinger și Fernbach-Ferenczi, Simatoc a evoluat și în timpul războiului (când încă nu plecase la NAC) și după aceea, iar Spielmann a jucat atât înainte de 1940 cât și după război.

În naționala Ungariei evoluase Toth III (atât înainte de război, cât și în anii de beligeranță și, apoi, în perioada postbelică), în timpul războiului au fost selecționați Spielmann, Bodola (care va juca pentru reprezentativa maghiară și după 1945), Kovacs I, Petschovschi, F. Meszaros și Kovacs II (toți în timp ce erau legitimați la NAC), iar după război va fi rândul lui Onodi I și Lorant, ultimul fiind titular în super-echipa Ungariei, a lui Ferenc Puskas și Sandor Kocsis, campioană olimpică în 1952 și finalistă CM în 1954!

Așadar, Toth III, Spielmann, Bodola, Kovacs I, Petschovschi și F. Meszaros vor juca, de-a lungul anilor, atât pentru Ungaria, cât și pentru România, Kovacs II și Lorant (primul format ca jucător în România, al doilea în Ungaria) nu au îmbrăcat decât tricoul Ungariei, iar Stibinger, format ca jucător în Ungaria de dinainte de Dictat, doar pe cel al României.

Conform “cosmetizării” practicate de regimul ungar, jucătorii de origine non-maghiară (plus antrenorul) au apărut în acei ani sub alte nume: Ronai (Ronay), Demenyi I (Demetrovits), Perenyi (Petschovschi), Sarvari (Spielmann), Szegedi (Simatoc), Lorant (Lipovics), Ferenczi (Fernbach), Barna (Stibinger), Vecsey (Weber), Fuszek (Scherz), Csapo (Moniac). De altfel, Lupovici, Fernbach și Weber vor fi cunoscuți și în fotbalul românesc sub numele de Lorant, Fernbach-Ferenczi, respectiv Vecsei.

Singurul titlu romanesc

Revenită României după reocuparea de trupele române, în toamna lui 1944, Oradea își va schimba, anul următor, numele echipei-fanion din NAC în Libertatea, apoi, din 1948, în ICO (Întreprinderea Comunală Orășenească), după denumirea întreprinderii care preluase echipa, conform modelului sindicalist sovietic.

Mai mulți jucători plecaseră în 1944 sau imediat după război. Demetrovits tocmai în viitoarea RFG (la Ingolstadt), F. Meszaros, Petschovschi și Bodola trecuseră la Ferar Cluj (fostul KAC), Onodi I la Ferencvaros, Stibinger la Kosice, Simatoc la Vasas Budapesta, Toth III la Carmen București, Fernbach-Ferenczi la Karres Mediaș, Moniac la CFR Timișoara (făcând parte din marea echipă din primii ani de după război, alături de ex-ripensiștii Pavlovici, Rodeanu, I. Kovacs și Kotormany, ultimul antrenor-jucător).

Lorant și tânărul talent Băcuț I se vor transfera la nou-înființata ITA din Arad, unde vor ajunge rapid și F. Meszaros, Petschovschi, Stibinger și Toth III, punând bazele marii echipe textiliste care va domina fotbalul românesc în primii ani postbelici.

Petschovschi și Fernbach-Fereczi vor mai juca la CCA, Lorant (la legendara Honved), Bodola (Vasas, MTK) și Toth III (Vasas) își vor încheia cariera întorcându-se în Ungaria, F. Meszaros va ajunge în Portugalia (la Braga), iar Simatoc va evolua, după un periplu la Vasas (Ungaria), la marea Carmen București, apoi în Italia (Internazionale, Brescia, Hungaria FbC Roma) și Spania (Barcelona, Oviedo).

Ronay plecase și el în 1945 la Ferar, devenind un nume de legendă în rândul tehnicienilor români. A fost și antrenorul naționalei României, al bucureștenelor CCA și Locomotiva (actualele Steaua, respectiv Rapid), iar la începutul anilor ’50 va fi primul tehnician care va încerca în România sistemul 1-4-2-4, la CA Câmpulung Moldovenesc!

Și ICO va deveni, în sfârșit, campioana României. În ediția 1948/49. Mai jucau din vechea trupă doar Vecsei, Kovacs II și Spielmann. Apăruseră nume precum Ion Vasile, Bodo, Zilahi, Serfözö și Vaczi I. Antrenor era un alt fost component al legendarului “5” ofensiv, timișoreanul Nicolae Kovacs I, fratele celui care va deveni legendarul antrenor Ștefan Kovacs (fost jucător – cunoscut ca jucător sub numele de Kovacs IV – la CAO în anii ’30, apoi și la Ripensia!). Este singurul titlu al României trecut în contul Oradei.

Își schimbă din nou denumirea, în Progresul ICO, și are o ultimă răbufnire în 1956, cucerind Cupa României (2-0 în finala cu divizionara secundă Metalul Cîmpia Turzii), după ce în anul anterior, ea fiind atunci divizionară secundă, pierduse finala cu CCA, 3-6 după prelungiri! Acum se lansa viitorul internațional Karikas, iar apoi în echipă va juca și veteranul ex-internațional C. Bartha.

Devine CS Oradea, apoi Crișana (nume purtat în perioada interbelică de un alt club al orașului, la care s-a afirmat Baratky), iar după câteva retrogradări în B, repromovează în elită în 1962, cu același Ronay pe bancă.

După un singur sezon, în 1963, retrogradează din nou și se desființează, cedând locul din eșalonul secund concitadinei Flamura Roșie.

*Îi mulțumim pentru această frumoasă prezentare domnului Octavian Stăncioiu, de asemenea articolul poate fi citit și AICI.