Ep. 3: Confirmarea ICO!

Reluăm astăzi mini seria noastră aniversară, 110 ani de CAO, cu o altă perioadă, pe cât de tumultuoasă, pe atât de glorioasă din istoria Club Atletic Oradea.

Nici bine nu apucase să se usuce numele campioanei Ungariei din 1944, NAC (Nagyváradi Atletikai Club), pe lista selectă a învingătorilor din Nemzeti Bajnokság I (NB I), când politicul și luptele vremurilor aveau să dea o nouă turnură istoriei fotbalului orădean, respectiv istoriei clubului „alb-verde”. Frontul celui de Al Doilea Război Mondial avansa, bombardamentele erau din ce în ce mai dese, aliații ocupau, în octombrie 1944, Ardealul de Nord. NAC se afla din nou în zona fierbinte, situația de război și intrarea aliaților în Ardealul de Nord o împiedicau să mai evolueze în vreun campionat. Clubul dispare din sezonul 1944–1945 al NB I după 4 runde (sezon ce oricum avea să fie sistat după 11 runde), iar în campionatul României nu se putea înscrie, zona Crișanei fiind activă pe câmpul de luptă. Fotbalul orădean se vedea în fața unei noi perioade cel puțin problematice, dacă nu de-a dreptul dezastruoase.

În martie 1945, administrația românească revine în Transilvania și chiar dacă Tratatul de Pace de la Paris, prin care se recunoștea oficial revenirea Ardealului de Nord pe teritoriul României, avea să fie semnat abia în 1947, lucrurile erau clare, NAC trebuia să se pregătească intens pentru reluarea Diviziei A, sezonul 1946–1947. Prima mișcare a celor rămași în club (sau ajunși între timp) a fost modificarea numelui din NAC în Libertatea Oradea, omagiind astfel eliberarea Oradiei și a Ardealului de sub administrația maghiară.

Dincolo de această cosmetizare a numelui, formația orădeană nu mai avea finanțator, conducere, staff tehnic și nici prea mulți jucători. Salvarea echipei fanion a Crișanei s-a numit atunci fabrica „Blănuri Oradea”, care prin președintele Ștefan Hittner prelua destinele clubului, numindu-l totodată antrenor pe Zsigmond Sonnenwirth.

Lotul de jucători fusese subțiat serios, portarul Vécsey ajunsese la Pécs, Ónody la Ferencváros, Fernbach-Ferenczi la Karres Mediaș (actuala Gaz Metan), Demetrovics tocmai în viitoarea RFG, la Ingolstadt, Bodola și Petschovschi la CA Cluj (fosta KAC), Simatoc și Tóth III la Carmen (via Vasas). Tot la Vasas ajunsese și talentatul Lóránt (apoi avea să se întoarcă pentru o scurtă perioadă la Oradea), Stibinger revenea la Elektromos Budapesta, în timp ce Moniac ajungea la CFR Timișoara, iar Kovács II lua drumul Aradului. Din marea echipă a lui NAC, campioană a Ungariei în 1944, mai rămăseseră practic trei jucători, nu mai mult, fundașul Francisc Mészáros (revenit după o scurtă aventură la Vasas), mereu loialul mijlocaș Gusztáv Juhász și golgheterul, respectiv „fotbalistul anului 1944” în fotbalul maghiar, Francisc Spielmann (care era, de altfel, singurul orădean get-beget dintre aceștia), antrenorul Rónay devenind și el, în 1947, selecționerul României.

Libertatea „Blănuri” Oradea (1945–1946): (rândul de sus, de la stânga la dreapta, începând cu a doua persoană) Bence, Mészáros, Jaja, Várdai, Papp, Samu, Bodo, Tóth, Melan, Bárányi (rândul din mijloc, de la stânga la dreapta) Juhász, Ș. Hittner (președinte), Sonnenwirth (antrenor), Hittner, Spielmann (rândul din jos, de la stânga la dreapta) Radu, Halász, Băcuț, C. Bartha și Sárai.

Pe lângă cei trei campioni enunțați anterior, care rămăseseră loiali culorilor, apăreau câțiva jucători ce merită măcar o mențiune specială, cum ar fi Gheorghe Bodo (mijlocaș de mare talent și viitor internațional român), Gheorghe Melan (fundaș de bază în anii ce vor urma), dar și Gheorghe Băcuț sau Carol Bartha (doi tineri și talentați jucători orădeni, care din păcate însă, aveau să părăsească Libertatea în favoarea UT-ei, respectiv a Ciocanului București, chiar înaintea reluării Diviziei A, ambii realizând performanțe importante la nivel național în anii următori).

Reluarea competițiilor oficiale se apropia cu pași repezi, iar situația în tabăra orădeană nu era deloc „roz”, pe lângă plecările masive din 1944, iată că din primul 11 închegat pe parcursul anilor 1945 și 1946 dispăreau Băcuț, Bartha, Lóránt și Mészáros (aceștia din urmă alegând și ei într-un final ITA/ UTA), jucători considerați esențiali în procesul de reconstrucție.

Acesta a fost momentul când „omul orchestră”, cum l-am putea numi pe devotatul Karoly Krüger, fost delegat și președinte ale secției de fotbal, revine în anturajul clubului, după ce asigurase  tranziția și în sezonul 1944–1945 (aproape de unul singur) ocupând mai toate funcțiile, de la finanțator, la președintele secției de fotbal, iar în două rânduri chiar antrenor.

Sub bagheta „dirijorului” Krüger, Libertatea își asigură buturile, prin revenirea experimentatului Vécsey-Weber; lângă legendele Juhász și Spielmann sunt promovați tinerii juniori orădeni Ladislau Zilahi, Gavril Serfözö și Iosif Turcuș, printre alții. După o scurtă perioadă cu Krüger ca antrenor, la timona echipei era instalat Iuliu „Giussy” Barátky, care venea însă să dea o mână de ajutor și din teren. Trecuseră 16 ani de când plecase de la CAO și 10 ani de când părăsise malurile Crișului Repede, copilul talentat al Oradiei devenise între timp „minunea blondă” din Giulești, cucerise 8 Cupe ale României cu CFR-ul din București (actuala Rapid), făcuse carieră peste tot pe unde mersese, fie că a fost vorba de MTK Budapesta, Crișana Oradea sau Carmen București.

Libertatea termina sezonul pe un liniștit loc 8 (din 14), departe de grijile retrogradării, punctul forte al echipei „de pe Crișul Repede” fiind cuplul ofensiv Spielmann–Barátky. ITA (actuala UTA) lua titlul en-fanfare, cu o echipă stelară, construită în mare parte pe filiera CAO/ NAC/ Libertatea (Mészáros, Petschovschi, Lóránt, Stibinger, Tóth III și Băcuț).

Sezonul următor, Libertatea și-a acontat un meritat loc 6, de data aceasta avându-l ca antrenor-jucător pe Gusztáv Juhász, cel care prin experiența vastă cumulată, avea să pună la punct o nouă „halfie” de aur a fotbalului orădean și implicit a lui CAO, Bodo–Zilahi–Serfözö. Din atac dispăruse Barátky după un singur sezon, în schimb apăruse un jucător cu un simț al golului aparte, Gheorghe Váczi, noul „tunar” amintea vechilor suporteri de Rónay, mai ales datorita execuțiilor sale în forță.

În vara anului 1948, Libertatea Oradea este preluată de Întreprinderea Comunală Oradea (ICO) care schimbă numele clubului de fotbal după cel al întreprinderii, conform modelului sindicalist sovietic. Era tot mai clar că regimul comunist bolșevic instalat în România, după 1947, urma cu sfințenie modelul moscovit, CAO/ NAC trebuia reinventată drept o echipă nouă, muncitorească, cei 38 de ani în care trupa „alb-verde” se consacrase ca un club cosmopolit trebuiau încetul cu încetul să devină istorie.

Buna înțelegere multi-etnică din Oradea avea însă să câștige din nou în fața oricărui regim totalitar, era timpul pentru „atletici” să mai strălucească o dată, chiar și în România comunistă. Antrenor era instalat în vara anului 1948 nimeni altul decât Nicolae Kovács I, fostul jucător emblematic al CAO/ NAC și fratele ilustrului antrenor de mai târziu, Ștefan Kovács, dublu câștigător al Ligii Campionilor cu Ajax, dar și jucător pentru puțin timp la CAO, în timpul sezonului 1937–1938, când echipa retrogradase în Divizia B. ICO, cum se numea acum fosta CAO/ NAC/ Libertatea, reușește trei transferuri importante, portarul Mircea David (33 de ani, fostul portar al CAO din anii ‘30) venit de la Lugoj, extrema dreaptă János Kovács II (29 de ani, campion cu NAC în Ungaria) și vârful Mircea Tudose (un produs al Gloriei CFR Galați, dar venit de la ITA).

Mircea David revenea astfel la CAO (acum numită ICO) după nu mai puțin de 10 ani, talentatul goalkeeper devenise însă între timp „Il Dio”, după memorabilul meci realizat în poarta României, la Roma, în aprilie 1940, împotriva naționalei Italiei. Atunci, David avusese o serie de parade „de pe altă planetă” în fața duo-ului Sergio Bertoni–Silvio Piola, apoi remarcându-se ca un portar excelent și în echipa de aur a Venusului din București, cu care reușise să câștige două campionate.

ICO realizează un sezon 1948–1949 absolut magnific, încoronându-se campioana României, la 5 puncte avans față de CFR București. „Alb-verzii” avuseseră al doilea atac al diviziei după „feroviari” și abia a 4-a defensivă, însă punctul forte se numea Gheorghe Váczi, vârful lui ICO fiind spaima oricărui portar din Divizia A la aceea vreme. Integralist fiind, Váczi reușea să puncteze de 24 de ori în 26 de partide (0,92 goluri pe meci) fiind astfel declarat și golgheterul primei ligi.

Campionatul divizionar A avea și el destule nume grele pe teren în acel sezon, în echipa principalilor urmăritori, CFR București, erau Valentin Stănescu, Francisc Zavoda sau Bazil Marian, toți deveniți între timp nume de legendă ale fotbalului românesc. Jiul Petroșani (locul 3) se baza pe fotbaliști precum Ion Panait, Tudor Paraschiva sau Tiberiu Bone (probabil cea mai bună echipă avută de „mineri” vreodată), în timp ce RATA Târgu Mureș sau CFR Timișoara erau echipe incomode pentru orice adversar. CSCA-ul (viitoarea Steaua) lui Ilie Savu, Adalbert Androvitz și Ștefan Onisie, asemănător cu Dinamo lui Florian Ambru, Angelo Niculescu, Carol Bartha, Titus Ozon sau Coloman Braun-Bogdan nu apucaseră încă să se afirme, în timp ce ITA, condusă din teren de Iosif Petschovschi și Iosif Stibinger termina pe un dezamăgitor loc 9.

*Asemănător tacticii de „maghiarizare” a numelor, întâlnită în episodul anterior, în România ne confruntăm cu o „românizare”, dar în special a prenumelor, astfel unde va fi cazul acestea vor fi prezentate în ambele variante, pentru a nu exista confuzii.

ICO 1948–1949 (locul 1), primul 11: 1. Adolf Vécsey (24 de meciuri – 0 goluri) – 2. Gheorghe Melan (26 – 0), 3. Vasile Ion (23 – 0) – 4. Gheorghe Bodo (26 – 3), 5. Ladislau Zilahi (26 – 1), 6. Gavril Serfözö (12 – 0) – 7. János/ Ioan Kovács II (26 – 16), 8. Francisc Spielmann (26 – 9), 9. György/ Gheorghe Váczi (26 – 24 – golgeterul campionatului), 10. Mircea Tudose (23 – 3), 11. Iosif Turcuş (26 – 3)

Restul lotului: Mircea David (5 – 0), Péter/ Petru Fekete (1 – 0) – Gheorghe Pop (4 – 0), István/ Ștefan Boszacky (2 – 0) – Ștefan Cuc (6 – 0) – Alexandru Pop (8 – 1), Ioan Lucaci (1 – 0), Carol Pop (3 – 0)

Antrenor: Nicolae Kovács I/ Covaci I.

Generația ICO ’49, spre deosebire de generația NAC ’44 (o echipă foarte talentată, cu un joc elaborat și echilibrată valoric în toate compartimentele) s-a remarcat mai ales prin dăruire, prin atașamentul fotbaliștilor față de echipă, într-o perioadă în care deplasările se realizau cu trenul (clasa 2 și a 3-a), iar bonusurile din partea clubului erau simbolice (un pachet de drum sau o masă la cel mai ieftin restaurant din București etc). ICO avea și ea mult talent la nivelul primului 11, dar nu era o echipă la fel de organizată tactic (probabil și tinerețea lotului punctând decisiv la acest capitol), având mai degrabă un stil reactiv, „alb-verzii” erau un soi de „gașcă nebună” timpurie, argumentele cele mai bune fiind rezultatele înregistrate în acel sezon: 5–2 (cu RATA), 5–3 (cu Petrolul), 3–3 (cu CSCA), 6–1 (cu Metalochimic), 3–2 (cu CSU Timișoara) sau 5–2 (cu Dinamo), printre altele.

Cert este că ICO reușește să producă în sezonul 1948–1949 a campionatului românesc, o veritabilă undă de șoc, asemănătoare undei de șoc produse de generația NAC ‘44 în Ungaria, dovedind astfel că titlul din 1944 nu era o întâmplare, la Oradea se practica un fotbal de nivel ridicat, indiferent de condițiile financiare. Ambele generații ale CAO au rămas ulterior puncte de reper ale fotbalului românesc, maghiar și orădean, reușind performanța incredibilă de a aduce în vitrina clubului două trofee interne a două țări diferite. Acest lucru fusese reușit până atunci doar de Rapid Viena, în Austria și Germania.

PS: Vom reveni cu episodul 4, penultimul al mini seriei CAO 110 ani. 😉

💚Forza CAO! Renaștem împreună! 110 ani❤️

@FOTO CAO 1910, druckeria.ro, fcbihor.com, fotbalulromantic.wordpress.com

MARCLEAN SUSTINE CLUB ATLETIC ORADEA!

CARCOVER, KNOR IMPEX & PIZZERIA MARIO SUSTIN CAO!